Mendoza, Argentina, Raport: Curtea a fost atât de bună încât nu ar fi trebuit să fie criminală

Două sau trei coridoare mai strânsi, ramificați de la cel mai larg!

M-am trezit dimineața de 17 octombrie 2026 cu o nuanță de dezamăgire.

M-am gândit să facem schi cu porumb, poate cu o mixtură fierbinte de zăpadă și slush – ceva tipic pentru această perioadă, dacă încă faci schi.

Dar era mijlocul lunii octombrie și plângeam tare! Primăvara era plină în Andele. Ei, deși, nu au primit memo-ul, cred.

Raport: Penitentes Park, Andes. Raport: Cat Skiing la ultimul resort care încă se ține în pieire în Argentina. În acest sezon.

Zequi mi-a trimis un mesaj dimineața: se îndreaptă spre zonă în 30 de minute. Zona de zone – aceea pe care am văzut-o pe toate schierii profesioniști Instagram din zonă și pe care am dorit-o de când am ajuns aici.

Nu știam unde era, desigur, sau cum să fac sau cu cine să schiz, dar oportunitatea era pe pragul ușii, bătându-se cu tunet.

Mi-am scos fundul din pat, încă simțind efectele de două zile de spânzură de la legendarul Freeski Cuyo Asado de noaptea trecută. Am început să fac aranjamente.

Am împachetat geanta cu două toaste de gheață, am mâncat trei toasturi cu avocado, am băut o ceașcă de espresso, am luat kitul de maté și am plecat cu Zequi și Paluca, șoferul local, ca complice de încredere.

Eram pe cale să ne ridicăm.

Fotografie: Martin Kuprianowicz

Nu mi-am dat seama că coridoarele erau pe marginea drumului.

Ne-am parcat, apoi am mers câțiva metri și apoi, în esență, ne-am urcat pe acest cap Medusa al minunatului șut de pietre.

De la stânga la dreapta: un culoar mare de 40-45 de grade, lung ca un autobuz școlar sau mai larg, ușor de urcat. Paluca l-a rupt pe tot.

Apoi, un coridor ondulat ultra-strâns, puțin mai larg decât un snowboard, umbrălit de ziduri de piatră și super distractiv de schi rapid – ca Paluca a făcut.

Un pic mai abrupt decât șutul gras menționat anterior. Apoi, un coridor mai larg care a mers perfect pe linia de cadere, de la start până la apartamente.

Mai departe, două sau trei super distractivi corriдоare mai strânsi, ramificați de la cel mai larg menționat mai sus – foarte zgomoși, cu o creastă spinată și o cupă mare pe dreapta, mai moale. Vechea linie feroviară.

Fotografie: Martin Kuprianowicz

Am trecut peste un vechi pod de linie feroviară și am simțit că tocmai am găsit Vestul Sălbatic al schiului.

Paluca a dispărut imediat în holul subțire!

Nu era nimic în această zonă, afară de: o biserică, linia de cale ferată menționată, o colecție de clădiri vechi și mai multe linii abrupte formate din holuri, cutii, spini, fețe mari și vârfuri tăiate de vârf – mult mai mult decât ar fi rezonabil pentru o singură zonă.

Și totul a fost fără sfârșit.

În spatele unei crei erau infinite alte terenuri de joacă ca asta, cu mult spațiu de împărțit. Da, Andele sunt în regulă.

Fotografie: Martin Kuprianowicz

Paluca conduce încărcătura – puternic și aclimatizat după ce a schiat pe un vârf de 5.000 de metri cu prietenii, o zi înainte.

Eu eram în spatele lui, apoi Zequi, care a încercat să treacă cu aripa în vârf, dar nu a avut suficient vânt. Am simțit înălțimea și, de asemenea, spălătoria în scădere. Zăpada devenea mai moale pe măsură ce am urcat mai sus.

Dar asta nu a fost un indicator bun al zăpării pe care eram pe cale să facem schi. Un loc al condorilor a zburat deasupra lui la vârful liniei, la 3.900 de metri. Un semn bun, m-am gândit.

Paluca a mers primul, scufundându-se în holul subțire și a dispărut imediat. Scurt timp după, el a radioat și Zequi a căzut următorul, lovind un aer mare de la cornizul de intrare în parașutul mai larg – care am crezut a fost absolut nebun.

Au fost tone de pericole de teren în urma aterizării; el a făcut să pară ca un salt regulat în parc de teren.

Eu am urmat, scăpând cu ezitare de pe corniza pe care Zequi o avea – pentru că nu era cu adevărat nici un alt mod de a intra în parașut. Am fost total șocat să aflu că zăpada din ea era pulbere de iarnă rece – cea mai bună calitate de pulbere pe care am făcut-o de luni de zile – și am fost complet uimit.

Zequi urcă în condiții frumoase. Unde era zăpada rea pe care o așteptam și la care eram obișnuit în majoritatea sezonului în Patagonia? Când o voi găsi? Chiar eram la schi acum? A fost bine? Mi-am amintit repede: de fapt, eram în praf de schi și trebuia să renunț la plângeri și să mă bucur de ea.

Așa că am făcut-o.

Zăpada rece și fumigată mi-a curățat vârfurile de schi. Am găsit mici părți intacte ale liniei și am sculptat numele meu în ele.

Fotografie: Martin Kuprianowicz

Pe jumătate de drum am traversat la stânga și am găsit un alt coridor intact, cu mai mult pow. Am ezitat un minut – mintea mea era încă blocată pe zăpadă de porumb de luna trecută – apoi l-am trimis și am lăsat schiurile să călătorească tot drumul până la apartamente.

A rămas praf în interiorul parașutului până am ajuns la pernă, unde soarele a lovit și zăpada s-a transformat într-o consistență mai apropiată de primăvară.

Totul a fost mult prea rapid ca întotdeauna.